marți, 20 aprilie 2010

Lecţia tristă a fondurilor structurale

Monezi Euro

Mult-trâmbiţatele fonduri (structurale) europene - aşadar, cele post-aderare - au ajuns adevărate sperietori pentru antreprenorii sau activiştii non-profit români. Cu toate că, la prima vedere, depunerea unei cereri de finanţare pentru un proiect oarecare pare o joacă de copii: utilizarea unei interfeţe web este remarcabilă, însă adevărata epopee începe abia după aceea. Aplicantului i se solicită, la propriu, un munte de documente - Himalaya, nu Făgăraş! - dintre cele mai neverosimile. N-am să stau să le enumăr aici (nici nu am suficient spaţiu!), însă trebuie spus că majoritatea acestora se referă la verificarea existenţei de facto a instituţiei ce urmează să gestioneze fondurile ce urmează a fi primite. Într-o măsură excesivă, statul se asigură că banii nu încap pe mâna vreunei instituţii ce este deja în faliment sau care nu şi-a plătit, până la ultimul leu, impozitele şi taxele.

Evident, atâta vreme cât vorbim despre hârtii - orice este posibil. Metoda aleasă de autorităţile contractante nu este, desigur, infailibilă. În plus, lipsa unui aparat specializat în evaluare şi monitorizare oferă nenumărate şanse ca proiectele (ulterior finanţate) să încapă pe mâna unor instituţii "curate" dar lipsite de cele mai elementare abilităţi de management financiar şi de proiect. Oricum, aprobarea şi semnarea contractului de finanţare nu sunt cele mai dificile momente din viaţa unui astfel de proiect - urmează calvarul găsirii fondurilor pentru contribuţia aplicantului şi - mai ales - raportarea financiară şi decontarea cheltuielilor.

Una dintre concluziile fireşti ce se pot trage după 3 ani de fonduri europene post-aderare în România este că un proiect finanţat printr-un mecanism structural va aduce pierderi financiare instituţiei ce-l gestionează. De altfel, experienţa derulării unor programe similare în ţări precum Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria arată că nenumărate firme şi organizaţii non-profit au falimentat sau au întâmpinat dificultăţi insurmontabile din pricina angajării unor proiecte ce le depăşeau capacitatea de lucru. Sunt curios câte organizaţii româneşti au trecut prin situaţii asemănătoare, mai ales că procedurile de lucru adoptate aici sunt şi mai complicate decât cele utilizate de vecinii noştri europeni.

Practic, dacă o mare parte din energia echipei de proiect este centrată spre satisfacerea cerinţelor excesiv birocratice ale instituţiei finanţatoare şi/sau către raportarea narativă şi financiară, atunci rămâne puţin timp pentru activităţile propriu-zise. În realitate, trebuie să ai două echipe active în cadrul proiectului - una care se ocupă de activităţile propuse şi o alta ce gestionează birocraţia aferentă şi raportările obligatorii.

În aceste condiţii, procedurile de finanţare a proiectelor prin fondurile europene post-aderare sunt cu adevărat descurajante. Teama de birocraţia excesivă - şi chiar de faliment sau incapacitate de plată - forţează multe instituţii oneste să se abţină de la implicarea în proiecte cu bani europeni. Paradoxal, acestea sunt mult mai costisitoare şi complicate (din punct de vedere al documentaţiei şi raportării) decât cele derulate cu ajutorul unui credit de la o bancă oarecare.

Un comentariu :

  1. Intr-adevar, exista numeroase probleme la accesarea fondurilor structurale de catre o persoana fara cunostinte temeinice. Sistemul este facut astfel incat sa ingreuneze cat mai mult obtinerea finantarii.

    Totusi, banii de la Uniunea Europeana exista si pot fi accesati daca se apeleaza la cineva cu experienta.

    RăspundețiȘtergere