joi, 19 iulie 2007

I Can Get Satisfaction!

09_Rolling Stones 2

Bucureştiul este un oraş de coşmar - mi-a confirmat-o încă o dată ziua de 17 iulie 2007, zi în care de la Piaţa Romană la stadionul Naţional am petrecut vreo 2 ore în troleibuz şi vreo oră umblând aiurea prin împrejurimile arenei. Căldura era la ordinea zilei, cel puţin 38 de grade la umbră, iar cerul complet senin... fără speranţă.

La intrare, după ce am reuşit să ne strecurăm tiptil ceva mai în faţă, mi s-a confiscat bricheta (de parcă aveam atâta forţă încât să arunc cu ea în Mick Jagger, să zicem) şi am primit în schimb o broşură cu versurile pieselor ce urmau să fie cântate. The Charlatans - deschiderea concertului - deja cântau şi singurul lucru la care mă gândeam era cum o să rezistăm în căldura toridă într-o tribună care nu era acoperită deloc.

La faţa locului - nebunie şi isteria generală, provocată de faptul că nu erau suficiente chioşcuri cu apă, băuturi răcoritoare şi bere iar lumea se deshidrata doar stând la cozile interminabile. Ca de obicei, trupa - fenomenală, organizarea - de cacao.

După o pauză de o oră de când au terminat The Charlatans, au apărut şi băieţii (vorba vine) de la Rolling Stones. Sincer, înainte de concert mă gândeam dacă trupa mai poate să ducă la capăt un concert întreg... Inutil...

Mick Jagger (64 de ani!) era într-o vervă inepuizabilă - cânta, dansa, striga, se agita etc. N-am înţeles niciodată de ce atâtea femei îl adoră (e urât ca naiba), în schimb se ţine bine de tot şi cântă la fel de bine ca acum 30 de ani.

Keith Richards (tot 64 de ani!), ca de obicei, cu ţigara (fără filtru) în colţul gurii şi cu o butelie de whisky undeva prin apropiere, probabil şi cu un pic de Parkinson... însă cu măiestria neatinsă de trecerea anilor sau de ravagiile unei vieţi scandaloase.

Charlie Watts (66 de ani!), bateristul, decanul de vârstă... mai puţin în lumina reflectoarelor - dar nu mai puţin important. Nu e în prim-plan, însă fără el nu se poate, fraţilor!

Ron Wood (60 de ani!), la care nu ne putem referi ca fiind doar înlocuitorul lui Brian Jones, părea de-o vârstă cu mine dar coleg de breaslă cu nenea Richards într-ale trasului la măsea. Basist super meseriaş, glumeţ şi arătos. Partea cea mai mişto e că Ronnie e ţigan de-al nostru, din neamul Romany, da' puţină lume ştie asta şi nimeni nu i-a strigat "Janes Romanes"!

Momentul cel mai senzaţional a fost, probabil, cel în care scena a început să se deplaseze către centrul stadionului în timp ce trupa interpreta "I Can't Get No Satisfaction" - probabil una din puţinele piese pe care publicul o putea fredona (refrenul e simplu). Mick Jagger era realmente de neoprit, mă întrebam dacă după concert nu-l ia cumva Salvarea... şi culmea, la final mă simţeam eu mai obosit decât trebuie să fi fost cei 4 de la Stones.

Totuşi, "Sympathy For The Devil" rămâne piesa mea preferată, şi trebuie să recunosc că am rămas mut de uimire la spectacolul de lumini şi culori dedicat acestei piese - din acoperişul scenei au răsărit două făclii uriaşe iar pe ecranul multicolor zâmbea bunul nostru prieten, Scaraoţchi. Reorchestrată precum cele 2 remixuri din anii '90 şi cu un solo zguduitor, era the real thing. Pleased to meet you / Hope you guess my name / But what's puzzling you / Is the nature of my game... şi aşa mai departe.

Fabulos, minunat, demenţial. Evident, nu-ţi rămâne decât să te întrebi care este reţeta longevităţii şi vitalităţii acestei trupe, şi - mai ales - dacă mai avem ocazia să ne întâlnim vreodată. Răspunsurile cele mai frecvente tindeau către un "nu" hotărât!

O minune... încă un concert incredibil dintr-un an în care pe lângă Stones-i şi minunatul George Michael aveam să mai văd alţi doi muzicieni prodigioşi - Neil Tennant şi Chris Lowe de la Pet Shop Boys.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu