joi, 15 martie 2007

Ultimele zile ale programului GRASP. Episodul 5: Eu, tu și Ovidiu Rom

Probabil vă închipuiți că într-un program de finanțare și asistență tehnică de dimensiunea și valoarea GRASP-ului nu se pot face mânării... Vă înșelați amarnic. Așa am crezut și eu, la început. La sfârșit, am ajuns să cred că unele programe sunt parcă făcute special pentru asta!


După ce Eleanor Kennelly - care era Senior Democracy Advisor la USAID - s-a cărat înapoi în SUA după un mic scandal legat de soțul ei, Victor Gaetan (un personaj oarecum controversat, posibil securist), în locul ei a apărut o doamnă ciudată, agitată și repezită. Kate Johnson era - și probabil încă mai este - genul tipic pentru femeia-comisar. Îmi amintea de Ana Pauker, la drept vorbind. Nu avea puterea să te privească în ochi. În schimb, vorbea neîncetat despre tot felul de lucruri pe care ar trebui să le facem dar care aveau doar o legătură simbolică (ca să zic așa) cu un program de asistență pentru administrația publică locală: advocacy, sprijinirea serviciilor sociale ale ONG-urilor specializate ș.a.m.d.

Și uite-așa, într-o bună zi, ne-am trezit cu o americancă bulversată și confuză prin birou. Blondă, mică de statură, destul de frumușică. Și surprinzător de tânără, mai ales după ce am aflat ulterior că e mama actorului Ethan Hawke (pe care tocmai îl văzusem în filmul Training Day). A ajuns la noi în birou și, amabil ca întotdeauna :) m-am oferit să o ajut. După ce ne-am retras într-o sală de întâlniri, am aflat că venise la noi trimisă de cei de la World Learning. Mi-a spus în cel mai direct mod cu putință că a venit să ceară bani pentru un proiect mare de servicii sociale pentru copiii romi, derulat de trei ONG-uri. Fusese la World Learning, iar cei de acolo au îndrumat-o către noi motivând că ei nu au vreo linie de finanțare deschisă. Nici noi nu aveam - și, în plus, nici nu aveam vreo treabă cu proiectul acela. Așa că i-am spus - elegant - să se ducă la plimbare. Și să caute fonduri în altă parte. Și a plecat. Dar s-a întors a doua zi...

De data asta, ne-a spus că a fost la USAID și a vorbit cu Kate Johnson și că GRASP o să-i finanțeze proiectul. Am zâmbit și i-am replicat că nici măcar Kate Johnson nu poate șunta procedurile USAID și că GRASP n-are cum să-i dea bani pentru un proiect social. Cinci minute mai târziu, sună telefonul. Kate Johnson vroia să vorbească în mod special cu mine, înainte de a-l lua pe Roger (șeful nostru) la rost. Bref, concluzia convorbirii a fost că trebuie să-i dăm bani. Indiferent de condiții și fără să comentez. Așa că m-am dus de urgență să mă sfătuiesc cu Roger și colegii mei. Am căzut cu toții de acord - nu-i dăm banii sau întârziem cât de mult se poate. Alexa, colega mea de birou, a fost desemnată "omul de legătură".

Se pare că factorul decisiv în această poveste a fost Michael Guest, fostul ambasador al SUA la București (cel despre care se spunea că atunci când avionul care-l ducea la Washington - la încheierea misiunii sale în România - a decolat, la aeroport a început o petrecere spontană a angajaților ambasadei).

Puțin timp după aceea, a sosit și bugetul propus de Leslie - nici mai mult, nici mai puțin decât vreo 300.000 de dolari, trei proiecte (nu unul!) și o grămadă de neclarități. Unul dintre proiecte (cel mai bănos, desigur) era gestionat de Asociația Ovidiu Rom, un ONG înființat de Leslie. Cu toții ne întrebam de unde așa o denumire inspirată :) cu toate că răspunsul părea evident - de la un copil rom pe nume Ovidiu. Noi glumeam, spunând că Ovidiu e coniac, de fapt, iar pe rom îl cheamă Jamaica însă Leslie a amestecat băuturile și a greșit denumirea. Proiectul se numea "Gata, dispus și capabil" și urmărea - în mod special - să ofere asistență unui număr (mic) de mame rome sărace. Well, noi nu prea eram gata, nici dispuși, cu toate că eram capabili.

Deși Alexa reușea să o țină în frâu pe madam Hawke și - în afară de telefoane aproape zilnice, kilometrice, de la ea și celelalte "doamne" care se ocupau de acele proiecte (inclusiv Kate Johnson) - n-aveam prea multe presiuni, totuși ideea că vom cheltui o grămadă de bani pentru trei proiecte lipsite de susținere ulterioară și fără nici un fel de legătură cu administrația locală ne apăsa. Și ne-a tot apăsat până când Kate Johnson ne-a vizitat, ne-a măsurat (scurt) din priviri, și ne-a amenințat că în cel mult două săptămâni trebuie să-i aprobăm proiectul lui Leslie. Deja, Denzel Washington îmi devenea tot mai simpatic și mă gândeam la un final alternativ pentru filmul Training Day.

Cookies in Oradea

Așadar, m-am dus la o întâlnire cu cei de la asociație, curios fiind cine lucrează cu Leslie. Am fost la așa-numitul sediu al Asociației Ovidiu Rom, undeva într-o vilă din zona Grădina Icoanei. De fapt, sediul asociației era apartamentul lui Leslie Hawke. Mobilă stil și tot confortul. Înăuntru - Leslie, un cățel agasant și două fetișcane recunoscătoare. Lui Leslie, nu mie, bineînțeles. Am stat vreo jumătate de oră, timp în care am parcurs diverse chestiuni care n-aveau ce să caute într-un buget al unui proiect finanțat de USAID: mâncare pentru cățel, mâncare pentru Leslie, frigider nou, diverse costuri de relocare (adică bani pentru ca Leslie să se mute de la Bacău la București) și alte chestii de-astea. Am "parcurs" e bine spus, întrucât Leslie Hawke nici n-a vrut să audă de eliminarea acestor cheltuieli din buget.

Între timp, trecuseră deja vreo 3-4 luni (ajunsesem prin septembrie - octombrie 2004) fără să-i dăm vreun ban. De asemenea, aflasem și faptul că GRASP se va termina subit, în decembrie, dar asta nu i-am spus-o. Ne gândeam la o surpriză... și am făcut-o - proiectul a fost preluat de World Learning, cei de la care pornise totul. Să fi văzut ce față au făcut cei de la World Learning când le-am spus că GRASP se închide și că ei vor trebui să o "preia" pe Leslie! Nu prea o iubea nimeni - în afară, desigur, de fetele pe care le plătea la Ovidiu Rom și de cățelul hrănit din fonduri USAID.

Nu vreau să mă înțelegeți greșit, totuși. E lăudabil faptul că Leslie Hawke a sosit în România prin Peace Corps și s-a hotărât să rămână aici pentru a-i ajuta pe cei amărâți. Însă în munca asta scopul nu scuză mijloacele, ci exact invers.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu